În urmă cu un secol şi ceva, oamenii se întrebau dacă un cal alergând are vreo clipă toate picioarele în aer. A fost posibil să afle acest lucru abia odată cu apariţia aparatului de fotografiat, datorită fotografului Eadweard Muybridge, care a surprins în 1878 câteva faze diferite ale galopului unui cal.
Similar, aparatul foto a demonstrat faptul că o picătură de apă e sferică înainte să atingă suprafaţa lichidă. Aşa că, din moment ce oamenii îşi pun întrebări serioase, de ce să nu caute şi răspunsuri... simpatice? Aşadar, iată cum arată un câine atunci când se scutură. Sau mai mulţi câini. Câini Şifonaţi. Mototoliţi. Centrifugaţi. Smotociţi.
Carli Davidson este dresoare şi fotografă, lucrează pentru grădina zoologică din Oregon şi îşi convinge subiecţii să se lase fotografiaţi intrând in pielea lor. Adică tăvălindu-se pe jos şi jucându-se cu animalele.
Astăzi se împlinește un an de la prima postare pe acest blog. Nu știu cât e de bine să existe încă un blog printre atâtea altele, dar uite că am reușit să vorbesc cu pereții un an încheiat. Am procrastinat mai mult decât mi-aș fi imaginat în aceste 366 de zile numai vizionând, sortând și alegând material potrivit.
Cu toții am observat că lumea polimerilor e foarte colorată. Dar cine vede în loc de capacele cutiilor de cremă, picioare, iar în loc de bidoane pentru suc, torace, să nu mai zic de dopuri de la te-miri-ce pe post de ochi? Reutilizarea deșeurilor de plastic ridicată la nivel de artă: zeci de capace, recipiente, mânere, părți de ambalaje din plastic devin membre ale unor roboți, în mâinile unui francez plin de imaginație și răbdare. Cromatica este aleasă cu atenție, iar părțile componente sunt studiate și exploatate la maximum pentru a realiza articulații complexe. Bottle Robot pune la dispoziție și cărți poștale cu personajele robotice.
Dacă ar putea, cum ar cânta copacii? Cum și-ar cânta ei toți anii, grei de primăveri și ierni? Un aparat care cântă felii de copaci ca pe discuri. Nu cred că tehnologia ar putea fi utilizată într-un scop mai poetic de-atât. O instalație artistică scanează, analizează și redă sub formă de compoziție muzicală la pian desenul inelelor anuale regăsite pe trunchiuri de arbori. Analiza este făcută în funcție de culoarea, dimensiunea și profunzimea fiecărui inel. Bartholomäus Traubeck are și alte instalații și proiecte interesante. Singurul meu regret este că nu a publicat un album cu mai multe melodii copăcești.
Copy Paste Character este rodul unei căutări îndelungi și o colaborare între graficienii Konst and Teknik și programatorul Martin Ström. Acesta este un instrument online pentru accesarea unei multitudini de caractere tipografice, simboluri și forme utile și inutile. Este o colecție întreagă de semne ascunse, care pot fi integrate în orice document. Cu alte cuvinte, dacă ai nevoie de diacritice și nu știi de unde să le iei, poți copia litera cu pricina printr-un clic, pentru a-i da paste în locul potrivit. Parcă orice mesaj e mai vesel și mai primăvăratic cu o ✿
, un ♘ sau chiar o ☂.
Nuria Mora e genială. Este o artistă spaniolă care a adus în orașele prin care a trecut veselie prin forme bine definite și multă, multă culoare. Aș zice că e grafician la scara urbană, un grafician în trei dimensiuni. Intervențiile sale în spațiul urban poartă un dialog cu acesta în loc să îl contrazică. Cu toate că în fiecare lucrare a Nuriei culoarea este saturată, reușește să păstreze o prospețime care nu încarcă spațiul expozițional, orașul. Am ales ultimul proiect al artistei pentru că implică unul din materialele care-mi plac cel mai mult, și anume hârtia. Atmosfera creată în acest univers de pliuri nenumărate mă face să-mi doresc un experiment propriu, în care să-mi mut spațiul de lucru între foi îndoite iscusit.
Trei videoclipuri care merită note
mari pentru componenta vizuală.
Matilda: Oversized. Pe situl Matildei Tristram
intri și stai ceva vreme. Pentru că odată ce ai văzut ce face, curiozitatea nu
te lasă să pleci pur și simplu și trebuie neapărat să verifici dacă și
celelalte proiecte ale ei sunt la fel de bune. Răspunsul este, bineînțeles, da.
Iar partea cea mai bună este aceea că aprovizionează periodic interesul
vizitatorului cu noi schițe, clipuri, experimente. Nu știam că baloanele pot
face așa ceva, dar uite că Balloon Tunes
explică multe. Clipul realizat pentru Omo are idei simple și eficiente, ca să
spun așa. Dar ce tot înmulțesc eu vorbele! Iată-l:
Expialidocious: Scavengers. Expialidocious este un colectiv
de designeri din Sydney: William Mansfield, Dominic Broadhurst și Rick
Mansfield. Numele este asortat modului în care cei trei realizează proiectele, cu siguranță o Mary Poppins contemporană ar fi măcar pe jumătate de acord. Clipul realizat pentru Bell Towers are o realizare impecabilă, cu o
cromatică atentă și o alegere neobișnuită de scene, puse cap la cap sub un apect
static. Repetitivitatea ’întâmplărilor’ bizare ce urmează linia melodică leagă
vizualul de audio într-un scurt-metraj nou-nouț, aparent abstract.
CANADA: Ice Cream. Conținutul acestei parade de imagini variază în cele
aproape cinci minute de la înghețate supra-dimensionate la linii colorate, karate,
fete care ling lucruri nepotrivite, lupte cu înghețată, gumă de mestecat. Toate
sunt asortate între ele și merg perfect cu muzica, atât de colorate și de o
asemenea diversitate, încât par fragmente găsite prin arhive retro, hippie,
vintage, ale anilor ’80, ’90, ’70… CANADA este un trio de regizori: Luis
Cerveró, Nicolás Méndez și Lope Serrano din Barcelona. Aici este un making-of
al clipului. Nu mai am de adăugat decât că am lăsat ce-i mai bun la sfârșit. Și
că vreau să vină vara cu înghețata.
Lucrul care mă intrigă adesea la scriitori este legătura dintre viața lor și viața personajelor create. Franz Kafka nu face excepție, personajele sale găsindu-se adesea prinse în întâmplări pe care nu le pot controla și pe care nu le pot înțelege. Metamorfoza este extraordinară. Castelul are valențe profetice, cu autoritatea superioară infinit îndepărtată. M-a impresionat Scrisoarea către tata, un lung șir de mărturisiri despre trăirile interioare și suferințele scriitorului, care din păcate nu a ajuns în mâinile destinatarului, mama considerând că Franz ar trebui să lase deoparte reproșurile.
Un scriitor de asemenea calibru merită pentru cărțile lui hainele cele mai frumoase. Peter Mendelsund, director artistic la Pantheon Books, mărturisește că de multă vreme își dorește să creeze coperți noi pentru cărțile lui Franz Kafka. Aspectul proaspăt, culorile atent alese și elementele grafice simple cu simbolistică directă, fac din ilustrațiile lui Mendelsund haine perfecte pentru cărțile scriitorului praghez. Graficianul vorbeşte aici despre design.
Where the Wild Things Are este o carte povestită şi ilustrată de Maurice Sendak în 1963. Această poveste a fost adaptată pentru animaţie, operă şi film. O traducere mai exactă a titlului s-ar putea să fie Unde lucrurile sălbatice sunt.
Max este băieţelul neasâmpărat care e trimis la culcare fără să primească cina. Apoi pleacă de acasă într-o călătorie minunată şi întâlneşte câteva făpturi sălbatice fabuloase, pe un tărâm îndepărtat. Aceste creaturi îl încoronează pe Max drept "regele sălbăticiunilor". Povestea este menită să înveselească, dar ultima ecranizare, realizată de Spike Jonze în 2009, are o componentă tristă, care o face încă şi mai frumoasă. Atmosfera filmului te întoarce în copilăria plină de făpturi imaginare, unde masa din bucătărie e o casă, iar scaunul întors e o barcă. Efectele speciale sunt atât de reuşite, încât nici nu-ţi dai seama că sălbăticiunile sunt inventate.
Acum, că e zăpada atât de mare şi viscolul atât de tăios, îmi amintesc o vacanţă la bunici petrecută în copilărie, în care am stat în ninsoare cu gura deschisă să mănânc fulgii mari, apoi am urmărit cum zăpada se aşează şi stratul creşte, creşte. Fratele meu m-a învăţat ce e aia cazemată. Plimbarea din timpul nopţii cu sania pe şoseaua din faţa casei a fost altă minunăţie a acelor zile. Dar anotimpul incert din film îmi aminteşte şi de plimbările lungi pe câmpul înflorat, norii cu forme de animale şi păsările cântătoare.
Despre muzica lui Tom Rosenthal am spus două vorbe aici şi întregul album al lui îmi aminteşte de filmul cu sălbăticiuni pentru copiii de toate vârstele. Eliberarea din piesa There is a Dark Place şi povestea din The Boy în mod special.
Aş spune despre cărţi mai puţin decât au spus alţii, mai mari decât mine. Aşa că îi las pe ei.
Acest desen al lui Edward Gorey. (Nu-mi amintesc de unde l-am luat, dar stătea pe aici, aşteptând să iasă-n lume.)
Cartea coordonată de Dan C. Mihăilescu, Cărţile care ne-au făcut oameni: nouăsprezece români care vorbesc despre cărţile care le-au influenţat devenirea. Cum spune Gabriel Liiceanu: lista cărţilor care, necitite, te-ar putea face să ratezi ceva esenţial din viaţa pe care ai trăit-o. Notat! Acum nu mai trebuie decât să găsesc acea fărâmă de vreme liberă pe care să o umplu cu lectură.
Bucuria cărţilor, The Joy of Books, o animaţie stop-motion în care toate cărţile unei librării din Toronto prind viaţă noaptea. A fost realizată de Sean Ohlenkamp şi o armată de voluntari în librăria Type Books. După ce vede un asemenea film, cred şi eu că orice copil (de orice vârstă) va fi ferm convins că nici o carte nu stă cuminte noaptea, când nimeni nu se uită. Asta da, bucurie!
Ultimul, dar nu cel din urmă sau, mai bine zis, cireaşa de pe tort: un extraordinar scurt-metraj despre o bibliotecă vie, premiat în repetate rânduri, The Fantastic Flying Books of Mr. Morris Lessmore. Este realizat de Moonbot Studios. Inspiraţia pentru acest film a venit de la Buster Keaton, Vrăjitorul din Oz, uraganul Katrina. Există şi o aplicaţie pentru iPad. De acum o săptămână, când l-am descoperit, l-am vizionat zilnic şi nu am de gând să mă satur de el prea curând.
