O pacoste care vine uneori să mă viziteze. Cândva îi voi scrie o scrisoare să-i spun să mă lase în pace. Dar tare mă tem că acea zi va fi ultima dintre ale mele. Dacă te doare capul, bucură-te că ai cap! Vei avea motiv de bucurie în zilele în care nu-l simti. Chiar aşa: nu e oare ciudat faptul că ne dăm seama că avem spate, mână, inimă sau cap, că există aceste instrumente pe care le folosim zilnic, abia atunci când ne dor? Găsesc lucrul ăsta frustrant. Cum adică să-ţi aminteşti de celălalt abia atunci când nu-l ai lângă tine? Cum adică să-ţi fie dor de bunici abia când tu eşti mare şi înţelegi ce vorbesc ei, doar că acum sunt, săracii, oale şi ulcele?
Aşa e cu toate. Culmea e ca mie durerea de cap nu-mi aminteşte doar că am un cap, ci şi că acest cap e fragil. Abuzez de el atunci când nu-i port de grijă, când îl ignor şi îl oblig la prea multe ore nedormite, la cearcăne, la stat in prea mult soare sau în prea mult frig, la stat in picioare si nu culcat. Bietul cap! Cât suntem de fragili noi, oamenii: ne e bine in nişte condiţii atât de stricte. Nici prea frig, nici prea cald, nici prea umed sau prea uscat, nici prea mult somn, nici prea puţin, nici prea multă mâncare, nici prea puţină, nici prea multă sare, nici zahăr, nici nici nici nici. Toate sunt la mijloc, totul e căldicel. Sau în griuri. Singurele lucruri care trebuie să fie sau-sau, adica fierbinte sau rece, negru ori alb, sunt cele cu adevărat importante. Dacă la cele înalte şovăi, atunci cu siguranţă nu eşti pe drumul cel bun. Trebuie să alegi. Dacă spui da, să fie da, iar dacă spui nu, ţi-l asumi şi pe ăsta până la capăt.
Bietul cap...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu